Jurnalul de Filme

Acesta este review-ul meu personal (impresii) pentru filmul „Afternoons of Solitude” (2024).

Țara: Spania, Franța, Portugalia
Gen: Documentar, dramă
Regizor: Albert Serra
Personaj principal: Andrés Roca Rey
Alți participanți: Antonio Gutiérrez „Chacón”, Francisco Durán „Viruta”, Francisco Gómez, Manuel Lara „Larita”

Descriere

„Afternoons of Solitude”, cu titlul original „Tardes de soledad”, este un documentar neobișnuit despre lumea coridelor, construit în jurul celebrului matador peruan Andrés Roca Rey și al oamenilor din cuadrilla sa. Albert Serra nu încearcă să explice spectatorului tauromahia și nici să construiască o pledoarie explicită pentru sau împotriva ei. Camera observă, uneori de la o distanță atât de mică încât experiența devine aproape fizică, iar spectatorul este lăsat să decidă singur ce simte în fața imaginilor. 

Filmul urmărește ritualul unei zile de coridă, de la pregătirea lui Roca Rey și îmbrăcarea costumului de lumini până la confruntarea din arenă și momentele de după încheierea spectacolului. Nu există o voce care să explice ceea ce vedem și nici interviuri tradiționale care să transforme imaginile într-o lecție despre istoria sau regulile coridei. 

În centrul filmului se află confruntarea dintre om și taur, iar Serra o filmează fără să ascundă violența. Există sânge, teamă, suferință și moarte, dar și extraordinara concentrare a matadorului, precizia mișcărilor și ritualul unei tradiții care pentru cei implicați are propriul limbaj și propriile reguli.

Andrés Roca Rey devine astfel mai puțin un personaj explicat psihologic și mai mult o prezență pe care o observăm. Îi vedem chipul, corpul, costumul, rănile, gesturile și momentele de tensiune, însă filmul ne spune foarte puțin despre omul din afara arenei. Serra pare interesat tocmai de ceea ce se întâmplă atunci când un om acceptă voluntar să intre într-un spațiu în care atât el, cât și animalul din fața lui pot fi răniți sau uciși.

Este imposibil ca un asemenea film să elimine controversa morală din jurul coridelor. Dar „Afternoons of Solitude” nu rezolvă controversa în locul spectatorului. O pune în fața lui.

Detalii interesante despre film și actori

Producția a fost un proiect neobișnuit de lung. Realizarea documentarului s-a întins pe aproximativ cinci ani, dintre care trei au fost dedicați filmării și aproximativ doi montajului. Această perioadă lungă explică în parte senzația că filmul nu documentează pur și simplu o singură reprezentație, ci încearcă să găsească esența repetitivă a ritualului. 

Imaginea filmului este semnată de Artur Tort, iar montajul de Albert Serra și Artur Tort. Camera se apropie foarte mult de Roca Rey și de animale, uneori izolând chipul matadorului, copitele sau corpul taurului de restul arenei. În locul perspectivei obișnuite a spectatorului din tribună, filmul creează senzația că ne aflăm în interiorul confruntării. 

Serra a ales unul dintre cei mai cunoscuți matadori contemporani. Andrés Roca Rey s-a născut în Peru, iar ascensiunea sa în lumea tauromahiei spaniole l-a transformat într-o figură majoră a acestui univers. Filmul nu încearcă însă să construiască o biografie convențională a lui. Nu aflăm prin interviuri cine este, ce crede sau de ce continuă să intre în arenă. Tocmai absența explicației îl face mai greu de descifrat.

Un element esențial este relația lui Roca Rey cu oamenii din cuadrilla sa. În momentele din afara arenei, aceștia îl încurajează și îi vorbesc într-un limbaj aproape ritualic, menit să-i întărească încrederea. Filmul arată astfel că singurătatea din titlu este paradoxală: matadorul este înconjurat de oameni, însă în momentul confruntării decisive rămâne singur în fața taurului.

Și titlul capătă astfel sens. În mijlocul unei arene pline de mii de spectatori, unul dintre cele mai publice spectacole imaginabile poate deveni pentru omul aflat în centrul său o experiență profund solitară.

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut curajul lui Albert Serra de a nu-mi spune ce trebuie să cred despre ceea ce văd. Corida este un subiect care provoacă reacții puternice, iar filmul ar fi putut deveni foarte ușor fie o celebrare romantică a tradiției, fie un rechizitoriu împotriva ei. Serra alege ceva mult mai incomod: arată.

Mi-a plăcut foarte mult și felul în care este filmat Roca Rey. Prim-planurile elimină uneori aproape complet spectacolul din jur și rămâne doar omul. Atunci dispar costumele, tradiția și publicul și vezi respirația, concentrarea și frica unui corp aflat foarte aproape de un animal enorm.

În același timp, imaginile taurului sunt greu de privit. Filmul nu încearcă să transforme moartea animalului într-o abstracție elegantă. Tocmai de aceea frumusețea vizuală a unor secvențe intră într-un conflict permanent cu violența pe care o conțin.

Mi s-a părut interesant și contrastul dintre zgomotul arenei și singurătatea sugerată de titlu. Sunt mii de oameni în jur, există muzică, strigăte și aplauze, dar confruntarea finală aparține unui singur om și unui singur animal.

Poate tocmai această contradicție face filmul atât de puternic. Poți admira disciplina, curajul și precizia matadorului și, în același timp, să fii profund tulburat de ceea ce se întâmplă cu taurul. Filmul nu obligă aceste două reacții să se împace.

Premii

„Afternoons of Solitude” a avut premiera mondială în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la San Sebastián din 2024 și a câștigat Golden Shell (Concha de Oro) pentru Cel mai bun film, cel mai important premiu al festivalului. A primit acolo și Feroz Zinemaldia Award și Ateneo Guipuzcoano Award. 

Parcursul său a continuat puternic: documentarul a câștigat ulterior premii ale criticilor și a ajuns, în 2026, să câștige Premiul Goya pentru Cel mai bun film documentar. 

Recomandare

Recomand „Afternoons of Solitude” celor interesați de documentare observaționale și de filme care nu oferă spectatorului o concluzie gata formulată. Nu este însă o vizionare ușoară. Scenele din arenă sunt explicite, iar suferința animalelor este prezentată direct, astfel încât filmul poate fi foarte greu de urmărit pentru cei sensibili la asemenea imagini.

Nu trebuie nici măcar să fii interesat de coride pentru ca filmul să ridice întrebări interesante. Dincolo de această tradiție controversată, vorbește despre ritual, frică, curaj, masculinitate, spectacol și despre ciudata capacitate a oamenilor de a transforma apropierea de moarte într-o ceremonie.

Iar titlul mi se pare ales extraordinar: uneori cea mai mare singurătate nu este atunci când nu te vede nimeni, ci atunci când mii de oameni te privesc și nimeni nu poate intra în arenă în locul tău.