Jurnalul de Filme

Acesta este review-ul meu personal (impresii) pentru documentarul „Learning to Fly” (2026).

Țara: Statele Unite
Gen: Documentar, sport, biografic
Regizor: Max Lowe
Protagoniști: Aisha McAdams, Jim Walmsley, Eszter Csillag, Rod Farvard, Jess Brazeau

Descriere

„Learning to Fly” urmărește povestea Aishei McAdams, fostă alergătoare de performanță devenită fotografă, care se întoarce într-un univers de care, la un moment dat, fusese foarte apropiată și de care ulterior se îndepărtase: alergarea de ultra-rezistență. Filmul o însoțește în timp ce documentează câțiva dintre cei mai cunoscuți ultramaratoniști ai momentului, printre care Jim Walmsley și Eszter Csillag, în curse extrem de dure precum Western States Endurance Run din California și Ultra-Trail du Mont-Blanc din Alpi. 

La suprafață, filmul pare un documentar despre oameni care aleargă distanțe aproape greu de conceput, uneori 100 de mile prin munți, noaptea, cu diferențe uriașe de nivel și ore întregi de efort continuu. Dar povestea reală este ceva mai personală. În timp ce îi fotografiază și îi observă pe acești sportivi, Aisha este obligată să se uite și la propria relație cu alergarea, la motivele pentru care a renunțat și la ceea ce a pierdut odată cu acel abandon. 

Filmul funcționează astfel pe două planuri: unul exterior, spectaculos, despre sportivi care își împing corpul și mintea până la limite greu de imaginat, și unul interior, mai intim, despre o femeie care încearcă să vadă dacă mai poate recupera o parte din ea însăși. Tocmai această combinație îl face mai mult decât un simplu documentar sportiv.

Detalii interesante despre film și protagoniști

Regizorul Max Lowe construiește filmul în jurul Aishei McAdams, nu doar în jurul curselor. Ea fusese alergătoare competitivă înainte de a deveni fotografă, iar trecutul ei personal este esențial pentru felul în care se apropie de sportivi. Filmul nu o tratează ca pe un observator neutru, ci ca pe cineva care are propria rană deschisă legată de lumea pe care o documentează. 

Producția a filmat în două dintre cele mai importante universuri ale ultra-runningului: Western States Endurance Run, în munții din California, și Ultra-Trail du Mont-Blanc, în Alpii francezi. Asta înseamnă că echipa nu a filmat într-un mediu controlat, ci în condiții reale de cursă, noaptea, pe trasee montane și în contexte în care sportivii pot ajunge fizic și psihic la epuizare. 

Unul dintre lucrurile interesante este că filmul acordă atenție nu doar marilor victorii, ci și eșecurilor, abandonurilor și momentelor în care sportivii nu mai pot continua. Criticul John Anderson de la The Wall Street Journal a remarcat tocmai acest lucru, descriind filmul ca fiind neobișnuit pentru un documentar sportiv prin atenția acordată eșecului, nu doar triumfului. 

Imaginea este semnată de Jenni Morello, iar montajul de Jessica Congdon. Coloana sonoră îi aparține lui Tyler Strickland. Filmul a fost produs de Evan Hayes, Katy Chevigny și Ayesha Rokadia, iar printre producătorii executivi se numără și Chris Hemsworth. 

Filmul a avut proiecții înainte de lansarea comercială, inclusiv la newportFILM, unde Aisha McAdams și producătorul Evan Hayes au participat la o conversație înaintea filmului. Lansarea limitată în cinematografele americane a avut loc la 21 august 2026. 

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut că filmul nu încearcă să transforme ultra-runningul într-o simplă demonstrație de eroism. Oamenii aceștia nu sunt prezentați doar ca niște mașini capabile să alerge 100 de mile, ci ca persoane care își caută propriile motive pentru a continua, uneori chiar atunci când corpul le spune că ar trebui să se oprească.

Mi-a plăcut și faptul că Aisha nu este doar fotograful care îi privește pe ceilalți. În timp, devine clar că fiecare sportiv pe care îl fotografiază o obligă, într-un fel, să se uite și la ea însăși. Asta dă filmului o dimensiune mult mai personală.

Există ceva foarte interesant în contrastul dintre fotografia sportivă și participarea efectivă. Să fotografiezi durerea altuia este una. Să te întrebi dacă mai poți intra tu însuți în acel spațiu de efort, risc și vulnerabilitate este cu totul altceva.

Și cred că asta mi-a plăcut cel mai mult: filmul nu este doar despre cât de departe poate merge corpul. Este și despre ce anume îl face pe om să vrea să meargă atât de departe.

Recomandare

Îl recomand celor cărora le plac documentarele sportive, dar și celor care nu sunt neapărat interesați de alergare. „Learning to Fly” funcționează și ca poveste despre pierderea unei identități și încercarea de a o recupera.

Dacă îl privești doar ca pe un film despre ultramaratoane, s-ar putea să ți se pară foarte nișat. Dar dacă îl privești ca pe un film despre relația dintre om, limită, frică și dorința de a reveni la ceva ce cândva i-a dat sens, devine mult mai universal.

Mi se pare că întrebarea lui reală nu este „cât de mult poți alerga?”, ci „ce parte din tine rămâne vie chiar și după ce ai convins-o că ai renunțat la ea?”. Și tocmai de aceea titlul „Learning to Fly” funcționează atât de bine.