Jurnalul de Filme

Acesta este review-ul meu personal (impresii) pentru filmul „Coherence” (2013).

Țara: SUA
Gen: SF, thriller psihologic, mister
Regizor: James Ward Byrkit
Actori principali: Emily Baldoni, Maury Sterling, Nicholas Brendon, Lorene Scafaria, Hugo Armstrong, Elizabeth Gracen, Alex Manugian, Lauren Maher

Descriere:

Opt prieteni se întâlnesc într-o seară la cină, exact în noaptea în care o cometă trece foarte aproape de Pământ.

La început, nimic nu pare cu adevărat neobișnuit. Se vorbește despre relații, trecut, gelozii și lucruri rămase nerezolvate între oamenii de la masă. Apoi telefoanele încep să se comporte ciudat și curentul electric se întrerupe în întregul cartier.

Există însă o casă, puțin mai departe, în care luminile au rămas aprinse.

Câțiva dintre ei ies să vadă ce se întâmplă.

Când se întorc, aduc cu ei ceva care transformă complet seara.

Din acel moment, lucrurile devin din ce în ce mai greu de explicat. Obiecte aparent banale capătă importanță, informațiile nu se mai potrivesc între ele, iar prietenii încep să se întrebe dacă ceea ce cred că s-a întâmplat chiar s-a întâmplat.

Nu vreau să spun mai mult, pentru că „Coherence” este unul dintre acele filme în care descoperirea mecanismului poveștii face parte din experiență.

Este suficient să spun că filmul pornește de la o cină între prieteni și ajunge să se joace cu idei din fizica cuantică, realități alternative, identitate și una dintre cele mai tulburătoare întrebări pe care ni le putem pune:

Dacă ar exista o altă versiune a vieții mele, de unde știu că aceasta este cea mai bună?

Detalii interesante despre film și actori:

„Coherence” a fost filmat în numai cinci nopți, chiar în casa regizorului James Ward Byrkit. Nu exista un platou construit și aproape nici echipa tehnică pe care ne-am aștepta să o găsim la un lungmetraj. În timpul cinei, în încăpere se aflau practic actorii, Byrkit și directorul de imagine Nic Sadler, fiecare dintre cei doi urmărind acțiunea cu o cameră. 

Și aici vine partea extraordinară: actorii nu aveau un scenariu tradițional.

În fiecare zi primeau separat câte o pagină sau chiar numai jumătate de pagină cu informații despre propriul personaj, motivația lui și anumite lucruri pe care trebuia să le facă sau să le spună în seara respectivă. Nu știau ce instrucțiuni primiseră ceilalți și nici ce urma să li se întâmple. Byrkit și colaboratorul său Alex Manugian cunoșteau structura extrem de atent construită a poveștii, dar actorii o descopereau în timp ce o jucau. 

Asta înseamnă că multe dintre reacțiile de surpriză, confuzie sau suspiciune pe care le vedem sunt autentice. Actorii știau cine sunt personajele lor, dar nu știau întotdeauna ce urma să intre pe ușă sau ce informație avea să le ofere alt personaj. Dialogurile erau în mare parte improvizate. 

Nici repetiții propriu-zise nu au existat. Actorilor li s-a spus că se pot deplasa oriunde doresc prin casă, iar camerele îi vor urma. Nu exista nici responsabil de continuitate și nici departament artistic care să mute obiectele între duble. Cina pe care o vedem era, într-o măsură surprinzător de mare, chiar o cină pe care actorii trebuiau să o organizeze și să o trăiască. 

Lorene Scafaria, care o interpretează pe Lee, a venit în casa regizorului fără să-i cunoască pe ceilalți și a primit, în esență, instrucțiunea să gătească un pui pentru opt persoane și să se comporte ca și cum aceea ar fi propria ei casă. Byrkit i-a arătat unde se aflau farfuriile și paharele și a lăsat-o să preia rolul de gazdă. 

Castingul a fost făcut într-un mod la fel de neobișnuit. Byrkit și Alex Manugian s-au uitat la fotografii ale prietenilor și cunoștințelor lor și au încercat să-și imagineze cine ar putea părea un cuplu, cine ar putea avea o istorie comună și ce personalități s-ar combina interesant. Mulți dintre actori nici măcar nu se cunoscuseră înainte de filmări, deși trebuiau să pară prieteni vechi, iubiți sau soți. 

Există și o întâmplare minunată de pe platou. În timp ce filmau acest SF minuscul într-o casă, strada din apropiere s-a umplut brusc de lumini și de sute de oameni. Nu veniseră pentru „Coherence”: acolo se filma, cu o producție mult mai mare, o reclamă Snickers. 🤣 Iar în timpul unor scene tensionate, actorii mai tresăreau uneori la câte o bătaie neașteptată în ușă, numai pentru a descoperi că sosise omul cu pizza pentru echipă. 

Paradoxul este delicios: James Ward Byrkit venea din producții uriașe. Lucrase la filmele „Pirates of the Caribbean” și la „Rango”, iar tocmai experiența proiectelor foarte planificate și foarte costisitoare l-a făcut să-și dorească opusul: fără infrastructură masivă, fără efecte spectaculoase, fără un scenariu tradițional și cu libertatea de a vedea ce pot produce câțiva actori și o idee bună. 

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut enorm disproporția dintre mijloacele filmului și ideea lui.

Avem o casă, opt oameni, câteva obiecte și aproape niciun efect special. Cu toate acestea, după o vreme ai senzația că filmul a deschis o problemă enormă despre natura realității.

Asta mi se pare inteligență cinematografică: când nu ai bani să arăți universul, îl faci pe spectator să și-l construiască singur în minte.

Mi-a plăcut și faptul că filmul nu abandonează oamenii atunci când începe partea SF. Relațiile existente înainte de apariția fenomenului contează. Gelozia, nesiguranța, vechile atracții și frustrările dintre ei devin chiar mai importante atunci când realitatea începe să se fractureze.

Foarte bună mi s-a părut Emily Baldoni în rolul lui Em. La început pare doar unul dintre membrii grupului, dar treptat filmul se așază tot mai mult în jurul ei și al unei întrebări profund umane: dacă descoperi că există o viață în care lucrurile au ieșit mai bine pentru tine, cât de departe ai merge pentru a o avea?

Și mi-a plăcut că filmul nu simte nevoia să explice fiecare lucru de două ori. Îți oferă suficiente informații ca să reconstruiești mecanismul, dar îți cere atenție.

Este unul dintre acele filme după care ai tentația să spui: „Stai puțin…” și să reconstruiești mental anumite scene.

Ce nu mi-a plăcut:

Improvizația care îi oferă filmului naturalețe produce și câteva momente în care dialogul devine aglomerat. Oamenii vorbesc unii peste alții, unele explicații sunt fragmentate și există momente în care trebuie să fii foarte atent ca să nu pierzi o informație importantă.

Imaginea este și ea foarte brută. Camera mobilă, focalizarea imperfectă și iluminarea simplă sunt consecințe firești ale modului în care a fost filmat, dar vizual nu este un film frumos în sensul clasic.

Și cred că tocmai pentru că mecanismul poveștii este atât de interesant, uneori personajele rămân puțin în urma conceptului. Aș fi vrut să cunosc ceva mai profund câteva dintre ele.

Dar, ținând cont de felul aproape experimental în care a fost realizat filmul, defectele acestea fac într-un fel parte din personalitatea lui.

Mesajul filmului:

Pentru mine, cea mai interesantă idee din „Coherence” nu este existența unor realități alternative.

Este nemulțumirea față de propria realitate.

Putem trăi liniștiți cu alegerile noastre cât timp nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales altfel.

Dar dacă am putea vedea?

Dacă undeva ar exista o versiune a noastră care a păstrat relația pe care noi am pierdut-o, a acceptat oportunitatea pe care noi am refuzat-o sau pur și simplu pare mai fericită?

Am mai considera viața noastră suficientă?

În momentul acela, filmul încetează pentru mine să mai fie numai SF. Devine o poveste despre comparație, regret și tentația extraordinar de umană de a crede că undeva există o versiune mai bună a propriei vieți.

Și există o ironie frumoasă aici: poate că, în timp ce noi o invidiem pe acea versiune, o altă versiune ne invidiază pe noi.

Recomandare:

Îl recomand celor cărora le plac filmele SF construite în jurul unei idei, nu în jurul efectelor speciale.

Trebuie urmărit cu atenție. Nu este filmul pe care îl pui în fundal în timp ce te uiți la telefon, pentru că un obiect, o replică sau un detaliu aparent nesemnificativ poate deveni important mai târziu.

Și cred că merită văzut fără să citești prea multe înainte despre mecanismul poveștii.

Cu cât știi mai puțin, cu atât funcționează mai bine.

Pentru mine, „Coherence” este și o demonstrație foarte frumoasă că în cinema bugetul poate cumpăra spectacol, dar nu poate cumpăra o idee bună.

Uneori sunt suficiente opt persoane, o casă și o cometă.

Premii:

La Festivalul Internațional de Film Fantastic de la Sitges din 2013, James Ward Byrkit a câștigat premiul pentru Cel mai bun scenariu, iar „Coherence” a primit și Carnet Jove Jury Award pentru Cel mai bun film din competiția Official Fantàstic. 

Filmul a câștigat ulterior Black Tulip Award pentru Cel mai bun debut la Amsterdam Fantastic Film Festival și Next Wave Award pentru Cel mai bun scenariu la Fantastic Fest din Austin. Byrkit a fost nominalizat și la Gotham Awards la categoria Bingham Ray Breakthrough Director.