Jurnalul de Filme

Acesta este review-ul meu personal (impresii) pentru filmul „Far from Heaven” (2002).

Țara: SUA
Gen: Dramă, romantic
Regizor: Todd Haynes
Actori principali: Julianne Moore, Dennis Quaid, Dennis Haysbert, Patricia Clarkson, Viola Davis

Descriere:
Acțiunea se petrece în 1957, în Hartford, Connecticut. Cathy Whitaker pare să aibă viața perfectă pe care America prosperă a anilor ’50 o transforma într-un ideal: o casă frumoasă, doi copii, un soț de succes și o poziție respectată în societate. Este elegantă, atentă și preocupată să îndeplinească impecabil rolul pe care lumea din jur îl așteaptă de la ea.

În spatele acestei imagini perfecte există însă o realitate pe care Cathy nu o cunoaște. Într-o seară își surprinde soțul, Frank, într-o situație intimă cu un alt bărbat. Descoperirea zdruncină căsnicia lor și îl determină pe Frank să încerce să-și reprime homosexualitatea, într-o epocă în care aceasta era tratată nu numai ca un scandal social, ci și ca o problemă medicală ce trebuia „vindecată”.

În același timp, Cathy începe să-l cunoască mai bine pe Raymond Deagan, grădinarul ei afro-american, un bărbat cultivat, văduv și tată. Între cei doi se formează o apropiere sinceră. Dar într-o societate profund segregată rasial, simplul fapt că o femeie albă este văzută în public alături de un bărbat de culoare este suficient pentru a provoca bârfe, ostilitate și consecințe dureroase pentru amândoi.

Astfel, viața aparent perfectă a lui Cathy începe să se destrame, iar filmul dezvăluie treptat cât de mare poate fi distanța dintre imaginea pe care societatea o consideră acceptabilă și adevărul oamenilor care trăiesc în interiorul ei.

Detalii interesante despre film și actori:
Todd Haynes a conceput „Far from Heaven” ca un omagiu adus melodramelor hollywoodiene din anii 1950 și, în special, filmelor regizate de Douglas Sirk, precum „All That Heaven Allows” și „Imitation of Life”. Decorurile, costumele, culorile intense, muzica și chiar modul de compunere a cadrelor recreează deliberat limbajul vizual al acelei perioade.

Această frumusețe aproape artificială are însă un scop. Haynes folosește forma melodramei clasice pentru a vorbi direct despre două teme pe care Hollywoodul anilor ’50 nu le-ar fi putut trata cu aceeași libertate: homosexualitatea și relațiile interrasiale.

Imaginea filmului a fost realizată de Edward Lachman, iar costumele de Sandy Powell. Culorile nu sunt întâmplătoare: ele se modifică odată cu starea emoțională a personajelor, iar toamna din Connecticut devine aproape un personaj în sine.

Julianne Moore oferă una dintre cele mai apreciate interpretări ale carierei sale. Cathy trebuie să păstreze permanent aparența femeii perfect educate chiar și atunci când lumea ei se prăbușește, iar mare parte din emoție vine tocmai din ceea ce personajul nu își permite să spună.

Dennis Quaid a fost și el foarte apreciat pentru interpretarea lui Frank. Personajul este construit într-un context istoric în care propria identitate îl înspăimântă, iar presiunea de a se conforma modelului de soț și tată considerat „normal” îl împinge spre o existență dublă.

Ce mi-a plăcut:
Mi-a plăcut foarte mult contrastul dintre frumusețea aproape perfectă a imaginilor și duritatea lucrurilor care se întâmplă în interiorul lor. Casele sunt impecabile, hainele elegante, frunzele de toamnă superbe, oamenii vorbesc politicos – și tocmai sub această suprafață există prejudecată, frică, singurătate și multă suferință.

Cathy mi se pare un personaj foarte frumos construit pentru că începe filmul trăind aproape complet în interiorul regulilor societății sale. Nu pornește ca o rebelă. Abia întâlnirea cu realitatea celorlalți o obligă să descopere cât de nedrepte pot fi unele dintre regulile pe care până atunci le acceptase fără să le pună la îndoială.

Mi-a plăcut și că filmul nu transformă apropierea dintre Cathy și Raymond într-o poveste romantică simplă. Tocmai imposibilitatea lor de a ignora lumea din jur face relația mai dureroasă și mai credibilă.

Recomandare:
Îl recomand celor cărora le plac dramele construite lent, filmele de epocă și poveștile despre oameni prinși între ceea ce simt și ceea ce societatea le permite să fie. „Far from Heaven” este foarte frumos vizual, dar frumusețea lui nu este decorativă: ascunde o lume în care aparențele trebuie păstrate chiar și cu prețul fericirii.

Premii:
„Far from Heaven” a primit patru nominalizări la Premiile Oscar: Julianne Moore pentru Cea mai bună actriță, Todd Haynes pentru Cel mai bun scenariu original, Edward Lachman pentru Cea mai bună imagine și Elmer Bernstein pentru Cea mai bună coloană sonoră originală. Julianne Moore a câștigat, de asemenea, Cupa Volpi pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Veneția, iar filmul a primit numeroase alte premii și nominalizări din partea criticilor.