Jurnalul de Filme

Acesta este review-ul meu personal (impresii) pentru filmul „The Hand of God” (2021).

Țara: Italia
Gen: Dramă, coming-of-age, autobiografic
Regizor: Paolo Sorrentino
Actori principali: Filippo Scotti, Toni Servillo, Teresa Saponangelo, Marlon Joubert, Luisa Ranieri, Renato Carpentieri

Descriere

Napoli, anii 1980. Fabietto Schisa are 17 ani, este timid, nesigur și încă încearcă să afle ce loc are în lume. Trăiește într-o familie gălăgioasă, excentrică și plină de contradicții, într-un oraș care pare să transforme fiecare zi într-un amestec de comedie, frumusețe și haos.

În același timp, Napoli este cuprins de febra venirii lui Diego Maradona. Pentru Fabietto și pentru oraș, fotbalistul argentinian nu este doar o vedetă, ci aproape o apariție mitologică.

Apoi viața lui Fabietto se rupe brutal. Părinții săi mor în urma unei intoxicații cu monoxid de carbon în casa lor de vacanță. Fabietto ar fi trebuit să fie împreună cu ei, dar a ales să rămână în Napoli pentru a-l vedea pe Maradona jucând.

De aici vine și sensul profund al titlului: „mâna lui Dumnezeu”, celebra expresie asociată lui Maradona, capătă pentru Fabietto un sens cu totul diferit. Într-un mod absurd și imposibil de prevăzut, pasiunea lui pentru Maradona i-a salvat viața. 

Detalii interesante despre film și actori

Filmul este profund autobiografic. Paolo Sorrentino și-a pierdut în realitate ambii părinți când era adolescent, după o scurgere de monoxid de carbon în casa lor de vacanță din Roccaraso. El nu era cu ei tocmai pentru că primise permisiunea să rămână acasă pentru a merge la un meci al lui Napoli și a-l vedea pe Maradona. Sorrentino a spus că filmul nu reproduce literal fiecare eveniment al adolescenței sale, dar este autentic în ceea ce privește sentimentele pe care le-a trăit atunci. 

Și tocmai de aceea Maradona are o semnificație mult mai mare decât fotbalul. Sorrentino a spus că atunci când crezi că o mare personalitate publică ți-a salvat viața ajungi, într-un fel, să o percepi aproape ca pe un prieten, chiar dacă nu ai cunoscut-o niciodată. 

Există și o continuare extraordinară a acestei povești. Când Sorrentino a câștigat Oscarul pentru The Great Beauty în 2014, l-a menționat pe Maradona printre sursele sale de inspirație. Maradona i-a trimis ulterior un tricou al Argentinei semnat pentru el. Din păcate, Maradona a murit în noiembrie 2020, înainte să poată vedea filmul în care rolul său indirect în viața lui Sorrentino devenise atât de important. 

Filippo Scotti nu a încercat să-l imite pe Sorrentino. Actorul a spus că știa că Fabietto se bazează pe regizor, dar nu l-a bombardat cu întrebări despre adolescența lui: considera că trebuie să-l joace pe Fabietto, nu pe „tânărul Paolo Sorrentino”. 

Sorrentino l-a găsit pe Scotti prin audiții organizate pentru tineri actori din Napoli. Ceea ce l-a atras a fost inclusiv timiditatea lui, foarte apropiată de cea pe care regizorul și-o amintea la propria vârstă de 17 ani. Majoritatea celorlalți actori proveneau din lumea teatrală napolitană și îi erau deja cunoscuți regizorului. Alegerea actorilor napolitani era importantă și pentru autenticitatea dialectului. 

Scena devastatoare de la spital, când Fabietto află despre moartea părinților, a fost ultima scenă filmată de Filippo Scotti și Marlon Joubert. Scotti o interpretase pentru prima dată chiar la una dintre audițiile sale. După aceea, Sorrentino aproape că nu a mai discutat scena cu el până la filmare. Actorul spunea că a încercat pur și simplu să trăiască momentul. 

Sorrentino a urmărit deliberat un stil mai sobru decât în unele dintre filmele sale precedente. El spunea că nu voia capcanele autobiografiei convenționale – exagerarea, autocompătimirea sau transformarea durerii într-un spectacol. De aceea a ales o punere în scenă mai simplă și o fotografie și muzică mai reținute, lăsând amintirile și personajele să ocupe centrul filmului. 

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut enorm contrastul dintre prima parte și ceea ce urmează. Familia lui Fabietto este zgomotoasă, ridicolă uneori, senzuală, imperfectă și vie. Sorrentino ne face să petrecem timp cu oamenii aceștia înainte să-i ia de lângă Fabietto. Tocmai de aceea pierderea funcționează atât de puternic.

Mi-a plăcut și că filmul nu încearcă să ne spună că tragedia „se întâmplă cu un motiv”. Ar fi prea simplu. Fabietto este salvat de o întâmplare absurdă: dacă nu ar fi existat Maradona, probabil ar fi mers cu părinții lui. Aceeași întâmplare îi lasă însă povara de a continua fără ei.

Și aici titlul devine minunat. „Mâna lui Dumnezeu” poate însemna Maradona, hazard, destin sau pur și simplu coincidența imposibilă care schimbă o viață.

Filippo Scotti mi se pare foarte bun tocmai pentru că nu încearcă să joace permanent durerea. Uneori pare pierdut, alteori curios, alteori furios. Este încă adolescent și tragedia nu îl transformă peste noapte într-un adult înțelept.

Iar Napoli nu este decor. Este unul dintre personajele filmului. Fotbalul, marea, străzile, familia, sexualitatea, superstițiile și cinematografia formează lumea din care Fabietto trebuie să-și construiască o identitate.

Mai ales însă mi-a plăcut ceea ce se află sub întreaga poveste: Sorrentino transformă evenimentul care aproape i-a distrus viața în chiar lucrul care, decenii mai târziu, îi permite să creeze. Fabietto începe să privească spre cinema, iar noi știm cine va deveni.

Premii

La Festivalul de Film de la Veneția din 2021, The Hand of God a câștigat Leul de Argint – Marele Premiu al Juriului, iar Filippo Scotti a primit Premiul Marcello Mastroianni pentru cel mai bun tânăr actor sau actriță. 

Filmul a fost apoi ales să reprezinte Italia și a obținut o nominalizare la Oscar pentru Cel mai bun film internațional la ediția din 2022. La Veneția a mai primit, între distincțiile colaterale, premiul pentru cel mai bun film italian din partea Sindicatului Național al Jurnaliștilor Cinematografici Italieni, iar Teresa Saponangelo a fost recompensată pentru interpretarea sa. 

Recomandare

Îl recomand celor cărora le plac filmele despre memorie, familie și formarea unui om, dar mai ales celor care apreciază cinematografia în care comedia și tragedia pot exista în aceeași încăpere.

Nu este un film despre Maradona, deși fără Maradona povestea n-ar exista. Nu este nici numai despre moartea părinților lui Sorrentino. Este despre ceea ce se întâmplă după ce viața pe care o cunoșteai dispare și trebuie să găsești ceva care să te ducă mai departe.

În cazul lui Fabietto – și al lui Paolo Sorrentino – acel ceva devine cinematografia.