Jurnalul de Filme

Acesta este review-ul meu personal (impresii) pentru filmul „Exhibiting Forgiveness” (2024).

Țara: Statele Unite ale Americii
Gen: Dramă
Regizor: Titus Kaphar
Actori principali: André Holland, John Earl Jelks, Andra Day, Aunjanue Ellis-Taylor

Descriere

Tarrell este un pictor american de succes, căsătorit cu Aisha, o cântăreață, alături de care își crește fiul. Viața pe care și-a construit-o pare foarte departe de copilăria care l-a marcat, însă trecutul nu a dispărut cu adevărat. O parte dintre experiențele și rănile acelei perioade continuă să existe în el și își găsesc drumul spre pânzele pe care le pictează. Arta a devenit nu doar profesia lui, ci și unul dintre modurile prin care încearcă să dea o formă lucrurilor pe care nu le poate lăsa pur și simplu în urmă. 

Echilibrul său este tulburat atunci când în viața familiei reapare La’Ron, tatăl de care Tarrell s-a îndepărtat cu mulți ani în urmă. Fost dependent de droguri și aflat acum în recuperare, La’Ron își dorește reconcilierea cu fiul său. Joyce, mama profund religioasă a lui Tarrell, speră și ea că familia poate primi o nouă șansă. Numai că dorința celui care a provocat suferința de a fi iertat nu șterge automat ceea ce a trăit celălalt. De aici filmul construiește o confruntare dureroasă între tată și fiu și, mai ales, între două moduri diferite de a înțelege iertarea. 

„Exhibiting Forgiveness” nu tratează iertarea ca pe un gest simplu care închide trecutul. Întrebarea mult mai dificilă pe care o ridică este dacă poți ierta un om fără ca prin aceasta să-i oferi din nou locul pe care l-a avut cândva în viața ta. Filmul separă iertarea de uitare și reconcilierea de obligația de a reface o relație care a produs răni profunde. 

Detalii interesante despre film și actori

„Exhibiting Forgiveness” este debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Titus Kaphar, un important artist vizual american și MacArthur Fellow, iar povestea are rădăcini puternic autobiografice. Kaphar a încercat inițial să spună această poveste sub forma unui documentar, dar a ajuns la concluzia că documentarul îi putea explica situația prezentă fără să-i ofere libertatea de a explora suficient drumul prin care familia ajunsese acolo. A ales astfel ficțiunea, pe care a descris-o ca pe un fel de văl subțire care i-a permis să fie mai vulnerabil: nu fiecare întâmplare din film provine direct din viața lui, dar, după cum spune chiar el, în fiecare scenă există adevăr. 

Procesul prin care filmul a luat naștere este neobișnuit. Kaphar a început să scrie amintiri, iar acestea au generat picturi; treptat, cuvintele și imaginile au devenit scenariul filmului. Picturile văzute pe ecran nu sunt simple obiecte de recuzită, ci lucrări reale ale lui Kaphar, realizate în paralel cu dezvoltarea poveștii. Ele au fost ulterior prezentate într-o expoziție la Gagosian Beverly Hills. 

Pentru ca André Holland să fie credibil în rolul unui pictor profesionist, Kaphar i-a cerut să învețe efectiv să picteze. Timp de peste trei luni, Holland a venit în atelierul artistului, a desenat, a pictat și a studiat materialele pe care acesta i le-a dat. Kaphar nu voia ca actorul să țină pensula ca un om care o folosise pentru prima dată în ziua filmării, ci spectatorul să poată crede că personajul din fața lui crease într-adevăr acele lucrări. 

Filmul a avut premiera la Sundance Film Festival 2024, în competiția U.S. Dramatic, iar Titus Kaphar a colaborat cu directorul de imagine Lachlan Milne pentru a transpune experiența sa de pictor într-un limbaj cinematografic pe care îl concepea aproape ca pe niște „picturi în mișcare”. 

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut mai ales faptul că filmul refuză soluția confortabilă potrivit căreia iertarea repară automat totul. Există o diferență enormă între a nu mai dori să porți ura cu tine și a permite din nou cuiva să intre în viața ta, iar filmul are curajul să rămână în această zonă incomodă. Nu transformă nici victima într-un om obligat moral să ofere reconcilierea, nici persoana care a provocat răul într-un personaj lipsit de orice posibilitate de schimbare.

Mi-a plăcut și felul în care pictura este integrată în poveste. Nu este o ocupație atribuită personajului pentru a-l face interesant, ci limbajul prin care Tarrell încearcă să transforme memoria în ceva ce poate privi, controla și, poate, înțelege. Tocmai pentru că Titus Kaphar este el însuși pictor și povestea pornește din propria experiență, relația dintre artă și traumă are o autenticitate pe care ar fi fost foarte greu să o obțină doar prin construcție cinematografică.

Cu ce am rămas

Am rămas cu ideea că iertarea și împăcarea nu sunt același lucru. Poți ajunge în punctul în care nu mai vrei să trăiești purtând în tine datoria pe care crezi că celălalt o are față de tine și, totuși, să nu dorești să reconstruiești relația. Uneori vindecarea nu înseamnă întoarcerea la ceea ce a fost, ci acceptarea faptului că anumite lucruri nu mai pot deveni ceea ce ar fi trebuit să fie.

Și am mai rămas cu ceva: copiii nu trăiesc greșelile părinților doar în momentul în care acestea se întâmplă. Le pot purta mult timp după aceea, inclusiv în relațiile și în familiile pe care și le construiesc ca adulți. Ruperea acestui lanț nu înseamnă neapărat uitarea trecutului. Uneori înseamnă tocmai să-l privești suficient de limpede încât să nu-l transmiți mai departe.

Recomandare

Îl recomand celor care preferă dramele psihologice construite în jurul personajelor și al relațiilor dintre ele, nu filmele bazate pe acțiune. Este un film despre familie, dependență, traumă generațională, credință, artă și limitele iertării, dar mai ales despre dreptul unui om de a decide singur ce formă va avea vindecarea lui. Este un film greu pe alocuri, dar matur și profund uman, care nu oferă răspunsuri simple unei situații care, în viața reală, rareori are răspunsuri simple.